Celebrăm o grămadă de chestii. În perioada asta celebrăm intensiv ceva anume, dacă ne gândim la 1 martie, 8 martie, chiar şi 14 februarie respectiv varianta românească din 24 februarie, şi chiar dacă nu femeia în sine este in mod direct obiectul fiecăreia din sărbători, totuşi ea ajunge să fie cea căreia i se adresează, şi cea care simte cel mai intens celebrarea asta, atât prin mărţisoare sau flori cât şi prin cadouri şi alte nimicuri pline de sens care se oferă cu ocazia valentinului şi nu numai. Dacă vă uitaţi la magazine în perioada asta veţi vedea că sunt pline de roşu, inimioare, flori, declaraţii şi bărbaţi nedumeriţi şi încurcaţi (mai puţin valentin, când mai găsiţi şi gagici nervoase).
Şi totuşi, ce celebrăm? Celebrăm fiinţa aceea căreia toţi poeţii şi scriitorii i-au dedicat frenetic şi obsesiv opere întregi, cea care e prezentă în tot a doua piesă muzicală, şi între acestea tot în a doua e venerată (dacă nu chiar mai des), aceea pe care au pictat-o toţi marii în ipostaze mai mult sau mai puţin decente, acea fiinţă despre care se spune că se află în spatele fiecărui barbat puternic sau că din cauza ei pornesc războaiele, aceea comparată în mod constant cu tot felul de elemente ale naturii luminoase si vesele, gen flori, soare, fulg, cristal şi mai ştiu eu ce poate imaginaţia fiecăruia. Cea pe care o definim ca delicată, dulce, finuţă, sclipitoare, fascinantă, minunată, cea căreia în majoritatea modalităţilor de exprimare artistică i se analizează cu regularitate vreo parte a corpului (sau toate), pornind de la păr şi ochi, trecând prin talie şi sâni şi terminând cu mersul şi statura, totul în nişte termeni descriptivi/comparativi ce sfidează orice limită a imaginaţiei. Aşa o fi?
Unde e acea fiinţă? Unde e femeia care avea caracteristicile astea, pe care o puteai descrie în acest fel fără să te gândeşti dacă nu cumva te înşeli? Pentru că eu am impresia că realitatea e alta de ceva vreme. Femeia de azi e o fiinţă destul de înfiptă şi înţepată; lucrează cot la cot cu soţul ei, iese la băut cu prietenele, nu se mai jenează la cuvinte urâte; femeia de azi joacă şi ea acel joc mizerabil tipic masculin numit politică, ajungând chiar să candideze la preşedenţia unei americi sau chestii de gen; femeia de azi poartă pantaloni, îşi rezervă dreptul de a nu îndeplini tot felul de sarcini atribuite în mod tradiţional femeii gen gătit, spălat, curat chiar îngrijit copil şi termină facultatea de ştiinţe economice, inginerie sau arhitectură cu 9.80 sau mai mult, profesând cu brio în domenii atribuite în mod tradiţional bărbatului; femeia de azi testează piaţa de bărbaţi ieşind şi cu mai mulţi deodată şi îşi permite să aibă one-night-stand-uri.
Şi nu e rău nimic în asta. Emanciparea femeii a survenit în mod natural şi încă nu s-a terminat. Femeia e o fiinţă capabilă de toate cele de mai sus, şi cel mai important – are dreptul la toate acestea. Eu am renunţat de ceva vreme la pornirile anti-feministe, e dreptul femeii de a-şi căuta şi defini identitatea, cu atât mai mult într-o lume în care aceasta îi este servită din copilărie, aproape cu titlu de obligativitate. De asemenea, nu spun că toate acestea se întamplă la modul generalizat, că toate femeile fac aşa, sau că nu există zone, culturi, societăţi în care femeile nu au rămas consistent în urmă cu această tendinţă.
Hai să ne uităm şi la bărbatul de azi. Evident cu aceeaşi premisă a non-unanimităţii. Bărbatul zilelor noastre împarte sarcinile casnice în mod egal şi de comun acord cu femeia şi are preocupări sociale cu puternice tente empatice – lucru tipic feminin prin însaşi construcţia naturală a sexelor; are grijă mare de felul cum arată, foloseşte cosmetice de multe ori similare cu cele feminine; ascultă femeile, le întelege, empatizează cu ele şi le sprijină în activităţi pe care doar acum un secol i le refuza probabil categoric; bărbatul de azi găteşte, se manierează, renunţă tot mai des la încăpăţânarea specifica sexului tare şi respectă drepturile femeii, precum cel de a-şi hotărî viitorul, de a vota sau de a nu fi obligată să se afle în preajma lui.
De fapt despre ce tot vorbesc eu aici? Despre o încercare interesantă şi parcă din ce în ce mai constantă a fiecărui sex de a împrumuta lucruri caracteristice sexului opus. Despre o oarecare tendinţă de „androginizare” a bărbatului şi a femeii. Cred că identitatea sexuală se schimbă incet, şi asta nu de ieri sau de anul trecut, ci de o vreme bună de tot. Cred că percepţia noastră asupra fiecărui sex, ceea ce gândim noi în mod normal despre cum sunt femeile sau cum sunt bărbaţii, simte nevoia unei oarecare schimbări. Poate că termenul de revoluţie sexuală e mai real şi mai actual decât avem noi impresia, şi asta de ambele părţi ale baricadei, dacă există vreuna. Şi mai cred că ăsta e un lucru bun. Oricum, cine sunt eu, sau cine e oricine de altfel, să pot spune ce e bun şi ce e rău în privinţa asta? Şi totuşi, ce poate fi rău, atâta timp cât e natural?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu